Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Bluesul, suferinţă regală

        de Dumitru Ungureanu

De-aş avea un castel şi obiceiuri de lord, aş pune vreun meşter să-mi dăltuiască deasupra porţii aceste cuvinte: „Nu mă vindec niciodată să ascult blues!”. Însă, cum ele mă definesc parţial (şi nici n-am ifose aristocratice: sunt republican, dar nu violent!), transfer deviza altuia mai împiciorogat în năravuri nobiliare, eventual de sorginte dinastică. Trăiesc destui prin perfidul Albion, regatul inclementelor competiţii şi al bănuitului fair-play. Altfel, cum să fi ţinut Eric Clapton atâtea concerte de blues „Sold Out!” la Royal Albert Hall, în inima Londrei, sub oblăduirea monarhiei de milenară tradiţie şi a Reginei cu cea mai largă vizibilitate mediatică din toate timpurile?

Nu pot afirma că ascult blues de la întâiul scâncet, dar sper să o fac până la ultima suflare. Totuşi, nu mă aventurez în uitarea de mine până acolo unde admiraţia şi plăcerea m-ar împinge să pretind că ştiu şi simt tot. Habar n-am, de exemplu, de ce foarte mulţi interpreţi de blues şi-au adăugat la numele de scenă vocabula king (rege). E un fel de supratitlu (comercial, fără îndoială), e o distincţie, e o poreclă, dacă nu este chiar numele de familie, precum ale lui Riley „B.B.” King sau Freddie King. Să fie „regele” unui instrument era onoarea supremă pentru orice interpret, care lupta din răsputeri să-şi păstreze coroana. Muzicuţistul „Little” Walter Jacobs a schimbat complet sunetul bluesului când, primul dintre toţi, a folosit un amplificator pentru instrumentul considerat suficient de puternic să se lipsească de aşa ceva! El a trăit un episod greu digerabil: a refuzat să meargă la înmormântarea mamei sale (care îl părăsise într-un orfelinat, neavând cu ce-l creşte), de teamă că îşi va pierde poziţia fruntaşă în grozavul stardoom de la Chicago! Oamenii aceia, talentaţi, săraci şi ingenui, doreau cu ardoare să urce pe scara socială cât mai sus, iar când se pricopseau cu vreo poreclă, fie ea batjocoritoare, precum Muddy Waters, şi-o asumau ca titlu de nobleţe. Nu doar negrii din fabulosul Sud al SUA procedau aşa, ci şi albii din California, statul aflat în avangarda tuturor liberalismelor (bunăoară, Bob „The Bear” Hite sau Allan „Blind Owl” Wilson, de la trupa Canned Heat). Aproape că nici nu contau banii din cont (într-o societate unde asta contează cel mai mult), dacă aveau un renume care le permitea să bea gratis în orice cârciumă ar fi intrat! Sau să cânte la Royal Albert Hall, alături de Eric Clapton, un băiat născut ca fruct al iubirii de-o noapte, specifică vremurilor de război, crescut ca frate al propriei mame de bunicii înţelegători şi decretat la nici 20 de ani „Dumnezeul chitarei” de admiratori necunoscuţi. „Iar cu vocea publicului nu te joci!”, spunea Clapton, ajuns la înţelepciune de bluesman bătrân şi bogat, scăpat din jarul tuturor patimilor, pasiunilor, iubirilor şi nenorocirilor posibile – viu şi recunoscător divinităţii!

La Royal Albert Hall, în ianuarie 1990 şi 1991, când concertele sale au umplut sala cu spectatori în fiecare noapte inclusă în program, Clapton a avut alături patru bluesmeni negri care şi-au înscris numele în cartea de onoare a muzicii de inimă albastră, cum bine se spune în româneşte. Pianistul Johnnie Johnson, supranumit „Blue Hand” Johnnie, poseda abilitatea uluitoare de a susţine ritmul ca un veritabil solist. A cântat, printre alţii, cu Chuck Berry (nu s-a lămurit nici azi care dintre ei doi este autorul temei din Johnny B. Goode, cea mai cunoscută piesă rock, trimisă şi în spaţiu cu sonda Voyager). Albert Collins, zis „The Iceman”, a răvăşit bluesul cu Telecaster-ul său gâtuit la jumătatea grif-ului pentru a scoate un sunet unicat. Buddy Guy, care acum, într-a 87-a vară, merge în turneul „de adio” ca la 33 de ani, n-a avut nevoie de supranume: dintotdeauna a fost Buddy Guy! Despre el, Clapton afirma acum vreo patru decenii că e cel mai bun chitarist de concert. Robert Cray este cel mai frumos bărbat care a cântat vreodată blues. Cel mai ferchezuit e albul Jimmie Vaughan, fratele regretatului Stevie Ray, fulgerul chitariştilor afirmaţi în anii ‘80, fulgerat de un destin nedrept. Toţi făceau parte din „frăţia bluesului”, ca să parafrazez un titlu de film. Şi încă fac, deşi mulţi s-au mutat în casa din ceruri, cum zice un blues care mă înlăcrimează de fiecare dată când îl aud: Six Strings Down. Ca-ntr-un serial nesfârşit, concertele confreriei hrănesc dependenţa publicului adunat în baruri, săli celebre şi amfiteatre naturale, ori izolat între nevăzuţii pereţi sonori ai închisorii de zi cu zi...

Multe nu sunt de scris despre blu-ray-ul 24 Nights: blues (2023). Aşa cum îl ascultau melomanii pe Pavarotti la Scala (să vadă în ce formă este!), aşa îl ascult eu pe Clapton. Chitaristul e de demult un icon al muzicii contemporane, iar omul şi-a ispăşit păcatele tinereţilor, ajutând confraţii incapabili să-şi aline suferinţele cauzate de boala regală numită blues.

Căci vindecare nu există!

© 2007 Revista Ramuri